Art terapia și adicțiile. Tulburările de ordin alimentar, partea a 2-a

Art terapia și adicțiile. Tulburările de ordin alimentar

partea a 2-a

A.-M. Dubois

Centrul pentru Studiul Expresiei (Centre de l’Etude de l’Expression), CMME, centrul spitalului Sainte-Anne, 75014 Paris, Franța

 

  1. Tipuri de terapii și alegerea lor

Modalitățile de orientare către terapii prin artă sunt în mod necesar sistematice, adică un interviu de evaluare precede orice abordare. Obiectivul este acela de a determina dacă un pacient are nevoie de psihoterapie. Dacă are nevoie, următorul pas este de a stabili dacă cea mai bună soluție este o terapie verbală sau una non verbală.

Dacă este indicată o psihoterapie non verbală, rămâne de stabilit care este tehnica cea mai potrivită pentru un anumit pacient. Pentru a face acest lucru, sunt luați în considerare și analizați mai mulți factori:

  • preferințele artistice ale pacientului;
  • nivelul său într-o anumită practică;
  • tipul mecanismelor sale de apărare psihică;
  • impactul simptomelor asupra vieții sale relaționale;
  • importanța conștientizării tulburărilor;
  • gradul de dificultate în comunicare.

 

În ceea ce privește pacienții cu tulburări de ordin alimentar, locul corpului și rolul lui sunt de asemenea elemente importante de luat în considerare. Aceste cercetări au scopul de a permite orientarea pacienților către o anumită tehnică artistică, în măsura în care fiecare tip de tehnică se adresează unui nivel diferit a funcționării psihicului pacientului.

Orientarea către un atellier de pictură, de exemplu, se face în mod esențial pe baza necesității de a-i propune pacientului un spațiu (atelierul) și o activitate (pictura) care să permită scoaterea în evidență a legăturilor dintre pacient și viața sa imaginară (12). Această întâlnire nu este posibilă decât în condițiile în care:

  • cadrul atelierului este bine delimitat;
  • activitatea artistică este în centrul întâlnirii;
  • art-terapeutul este capabil să gestioneze legăturile de transfer și contra-transfer care se creează.

Lucrările produse nu au în sine o mare importanță, ele sunt dovada unui parcurs creativ și psihic.

La începuturile art-terapiei, unii psihiatri credeau că lucrările plastice ale pacienților puteau să dea indicații diagnostice. Ca și cum ceea ce era realizat de un pacient ar fi reflectat cu mai multă sau mai puțină precizie starea funcționării sale psihice. De fapt, de cele mai multe ori este periculos să te bazezi pe interpretarea directă a conținutului unei picturi. Importantă este evoluția lucrărilor în tmp și pe măsură ce ședințele avansează.

Orientarea către ateliere de modelaj se supune, în mare, acelorași reguli. Totuși, această tehnică este aleasă atunci când pacienții prezintă dificultăți considerabile în reprezentările lor corporale și în privința simțurilor, a nivelului senzorial. Lucrul cu argila permite ca aceasta să fie modelată și, deci, implicit atinsă, permite de asemenea percepția și proiectarea formelor în spațiu.

Un atelier de modelaj folosește foarte puțin exprimarea verbală. Stimulează, însă, afectele, simțurile (senzorialul), raportul cu formele și cu materia.

Muzicoterapia – pentru ce tip de pacienți? În cazul pacienților cărora le este greu să se exprime în cuvinte sau pentru care folosirea limbajului este ineficace sau, mai degrabă, un eșec, a recurge la comunicarea muzicală dă randament.

Muzicoterapia receptivă, în individual sau în grup, este propusă pacienților la care reprezentările psihice și emoțiile sunt foarte inhibate. Munca și propunerile art-terapeutului permit pacienților să recunoască și chiar să verbalizeze afecte până atunci refulate sau interzise. Pentru acești pacienți este foarte greu să vorbească despre emoțiile lor folosind cuvintele.

Pentru cei ale căror sisteme de apărare sunt importante sau funcționează pe o bază operativă, folosirea mijlocului muzical permite adesea ca mecanismele de apărare să fie evitate, ocolite. Pentru pacienții pentru care o relație directă cu terapeutul este prea angoasantă, folosirea mijlocului artistic ajută de asemenea la intermedierea relațiilor interpersonale. Acești pacienți s-au confruntat cu eșecul în alte tipuri de psihoterapie.

Orientarea către atelierele de dans a apărut prin anii 1940 în Statele Unite, în sfera terapiilor corporale derivate din psihanaliză. Tehnicile folosite sunt preluate din dansul modern. Inspirate din dansul contemporan, ședințele se axează pe munca de conștientizare corporală. Terapeuții se raportează din ce în ce mai mult la cercetările efectuate de către artiști și pedagogi din domeniul dansului. Primele secvențe dintr-o ședință se axează pe relaxare și pe exerciții de întindere și abia apoi se poate trece și la secvențe coregrafiate [9-11].

Toate patologiile care au de-a face cu integritatea imaginii corporale pot fi abordate în acet fel: tulburările de ordin alimentar, dar și alte tipuri de tulburări în relație cu conștiința de sine.

Pacienții cu tulburări de comportament alimentar au – evident – mari dificultăți în a recunoaște realitatea imaginii lor corporale. Atunci când sunt foarte slabi, nu se văd pe sine slabi; atunci când se îngrașă, își acceptă foarte greu noile forme. În plus, este vorba și despre a le genera conexiuni între funcționarea psihică și funcționarea corpului.

Orientarea către un atelier de teatru, denumit și drama-terapie, are ca obiectiv crearea unui dispozitiv care permite pacienților să-și pună în joc viața imaginară. Mai multe faze punctează ședințele; mai întâi, exerciții de relaxare și de conștientizare a corpului, apoi, exerciții de exprimare pornind de la mai multe tipuri de emoții (ca la cursurile de teatru), în cele din urmă, exerciții de improvizare pornind de la teme impuse. Scena va face posibilă verbalizarea fantasmelor sau a vieții interioare, în măsura în care este o modalitate de detașare[1]. Cu toate acestea, nu se pune problema ca ceea ce a fost creat să fie făcut public. Secvențele de improvizație sunt elemente ale lucrului în grup.

În atelierul care folosește scrierea, libertatea de a crea se bazează înainte de toate pe noțiunea de constrângere formală. Cerința are aici, deci, un rol important. Astfel, art-terapeutul exprimă două cerințe diferite; prima constă în realizarea unui cuvânt nou, rezulat din amestecul a două cuvinte diferite, care va fi numit logo-transplant (logo-greffe), a doua cerință este crearea unui poem scurt sub forma unui haïku [1].

Aceste constrângeri ale scrierii îi determină pe pacienți să-și delimiteze gândurile și emoțile. Este un mijloc de detașare și de identificare a ceea ce este accesoriu. Este, de asemenea, modalitate propice pentru a introduce noțiunea de joc încadrat, într-un dispozitiv care solicită foarte mult afectele, amintirile și viața imaginară.

 

  1. Concluzii

Dincolo de diagnostic, simptomatologia este cea care va permite să se pună o indicație sau o contraindicație în ceea ce privește folosirea psihoterapiei cu tehnici artistice. Existența unui delir, intensitatea unei depresii sau a unei inhibiții nu sunt compatibile cu această abordare.

Psihoterapiile ce folosesc mijloace artistice ocupă un loc foarte interesant în tratamentul pacienților care prezintă tulburări de ordin alimentar, dar și în alte patologii pentru care mecanismele de apărare sunt o adevărată piedică în parcursul psihoterapeutic.

Acestea se pot integra în abordări globale și multidisciplinare. Ar trebui să se înscrie în sens mai larg în strategiile terapeutice, cu condiția ca acestea să fie prescrise și realizate de către art-terapeuți formați și integrați în echipele terapeutice.

 

Surse bibliografice:

[1]        Chidiac N., Ateliers d’écriture thérapeutiques, Paris: Masson; 2010

[2]        Colignnon M., Espace et trouble du comportement alimentaire: correspondance avec l’art             contemporain. Paris: universitatea Paris V René-Descartes, lucrare de diplomă în Arta în   terapie și psihepodagogie, sub îndrumarea lui Anne-Marie Dubois; 2000

[3]        Dokter D (Ed)., Art therapies and clients with eating disorders. London, Bristol (PA):        Jessica             Kingsley Publishers; 1994

[4]        Dubois AM., Miquelarena M., Pommeret N., Art-thérapies. Encyclopedie medico-  chirurgicale, psychiatrie, 37 820 B 60. Paris: Masson, 2001, 7 p.

[5]        Dubois AM., Les psychotérapies à médiation artistique. In: Guelfi JD, Rouillon F., editors.             Manuel de psychiatrie. Issy-les-Moulineaux: Elsevier Masson; 2007. p. 589-93

[6]        Dubois AM., De l’art des fous à l’oeuvre d’art: histoire d’une collection, vol. I. Paris: Edite,             Centre d’étude de l’expresion; 2007. p.85-131

[7]        Levens M., Eating disorders and magical control of the body: treatments through art therapy.             London, New-York: Routledge; 1995

[8]        Marinov V., Les signifiants corporels dans les troubles des conduites alimentaires: une       experience de psychotérapie analytique à travers le collage. Int J Art Ther 1998;3:589-93

[9]        Martinez T., Paula A., Se retrouver par la danse: ateliers de danse thérapie dans une prise             en charge globale de personnes avec des troubles du comportement alimentaire de type anorexie        mentale et/ou boulimie à la Clinique des maladies mentales et de l’encéphale, Paris: universitatea    Paris V René-Descartes, lucrare de diplomă în Arta în terapie și psihepodagogie, sub        îndrumarea lui Anne-Marie Dubois; 2008

[10]      Pommeret N., Danse et anorexie: l’espace corporel en mouvement, Humeurs 2001;29:13-6

[11]      Pommeret N., La danse-thérapie et les troubles du comportement alimentaire. Avec (collection             médicale résérvée aux equipes soignantes en psychiatrie), s.l.n.d. 2000. p. 18-20

[12]      Shankland R., Evaluation en art-thérapie: etude comparative du parcours pictural et du parcours             clinique de patients ayyant des des troubles du comportement alimentaire. Paris: Ecole des             psychologues practiciens, lucrare pentru obținerea diplomei de psiholog, sub îndrumarea    lui H. Ivancovsky; 2002

 

 

 

Tradus de: Mihaela Simion

Titlu articol: ”Art-thérapie et addictions, l’exemple des troubles du comportement alimentaire”

Sursă articol: www.sciencedirect.com, DOI: 10.1016/j.amp.2010.06.017

(apărut în Annales Médico-psychologiques, revue psychiatrique, Volume 168, Issue 7, Pages 538-541)

 

[1] în franceză „distanciation” – am tradus „detașare”; se referă (probabil) la „efectul de alienare”, din teatrul lui Bertold Brecht, care constă în a facilita la spectator o atitudine critică și obiectivă